Tadaaaam! Acum votam.
(si hello-everybody- sunt-o-frageda-bookaholica!) 
cam pe la 1 septembrie?
Intre valurile si matasurile viu colorate, discrete si misterioase ale lumii arabe sta ascunsa traditia. In inimile si mintile pline de pasiune si statornicie ale islamicilor zabovesc credinte aparate cu sange. Sange care poarta numele de Rosu. La fel ca si pasiunea vechilor miniaturisti din Tabriz si Herat. Dupa secole de traditie, vechile obiceiuri care au salasluit in atelierele de miniatura sunt amenintate de influentele picturii europene. Pavaza invataturilor arhaice in fata celor europene are un temei la fel de mare ca orice lupta crestino-musulmana: insasi credinta.
Vechii maestrii miniaturisti pictau cu incredintarea ca vad lumea asa cum o vede Dumnezeu, din amintire. De aceea ei picteaza in plan, infatisari intotdeauna perfecte, deosebite de lucrurile adevarate intocmai ca Ideile lui Platon. Atunci cand Unchiul cunoaste mestesugul pictorilor europeni si este cucerit de acesta, il infatisaza intr-o lucrare tainica cu ajutorul a patru miniaturisti iscusiti. Aceasta carte avea sa fie trimisa cadou Dogelui Venetiei spre a infatisa puterea si bogatia Padisahului. Unchiul ii coordona pe Delicat Efendi, Fluture, Barza. si Maslina pentru faurirea cartii fara a le arata insa picturile pe de-a-ntregul. Astfel nici cei ce lucrau la ea nu stiau exact cum arata picturile pe care le savarseau. In cele din urma se duce vorba despre ce contin picturile. Pentru cei mai multi credinciosi, aceasta carte era o erezie, o lucrare diavoleasca din mai multe pricini: pictura in perspectiva facea ca un caine sa fie la fel de mare, deci la fel de important ca Preasfantul Padisah, portretizarea omului si asezarea acestuia in centrul picturii pacatuieste prin simbolistica plasarii omului in centrul lumii. In cele din urma, pictorii europeni uzurpa locul cuvenit lui Dumnezeu prin pretentia de a reda lumea asa cum este ea, deci de a o recrea. Astfel, aceasta carte tainica este pricina unor crime misterioase in tagma miniaturistilor.
Acesta este in mare firul povestii. Ce mi-a placut foarte mult: Ma numesc Rosu descopera o lume cu totul noua pentru mine, pe langa actiune se desfasoara un mozaic de povesti pline de talc – fiecare intamplare isi gaseste o pilda intr-o istorie de demult, perspectiva narativa e foarte captivanta; fiecare capitol poarta numele unui personaj si se povesteste din perspectiva lui. Sunt si anumite parti din pictura foarte incarcate de simbolistica care se regasesc in poveste in calitate de personaje. Ce ma nedumireste: unde dispare toata pasiunea miniaturistilor, toata dragostea fara de pictura in lumea zugravita spre sfarsitul cartii?
Am rasfoit prima data cartea putin dupa aparitie si mi-am propus s-o citesc integral “candva”. Nu parea chiar asa interesanta ca sa ii acord atentia la momentul respectiv. Acum vreo luna, am descoperit ca e in oferta Polirom la un pret foarte mic, asa ca am profitat de ocazie.
Pentru inceput, trebuie sa mentionez ca imi place Cohen, dar n-am ascultat toate albumele si nici nu stiu foarte mult despre el ca persoana. N-am rabdare sa citesc versuri in general, dar i-am citit cele doua romane.
Plusurile si minusurile cartii aici de fata, dupa mine, se echilibreaza si dau o suma zero. Am aflat mai multe despre unele cantece, si cum imi place sa stiu background-ul pentru favoritele mele (in literatura, muzica, jocuri etc.) asta a fost interesant. In afara de cele 1-2 ocazii in care domnul autor a decis ca “toata lumea” stie povestea si n-a mai elaborat (eu nu stiam!). Mi-a placut sa vad ca parerea mea despre cele doua romane e impartasita si de (aproape) restul lumii, ca sa mi se stearga un mic sentiment de vinovatie cauzat de lipsa mea de reactie la Frumosii invinsi. Am aflat chestii noi pentru mine, cum ar fi faptul ca Cohen n-a ajuns cu adevarat faimos decat relativ recent
Pe de alta parte… oh nu, nu inca un comentariu literar! Credeam ca am scapat de ele dupa ce am terminat liceul! Din loc in loc, de mult prea multe ori, analiza o da in platitudinile inutile pe care le presaram si eu prin comentarii ca sa par desteapta. Ceea ce nu suportam atunci a aparut din nou: poemul/cantecul X inseamna Y. Cata vreme nu vii cu argumente (e inspirat din viata reala sau a spus autorul ceva intr-un interviu), NU poti sa stii ce inseamna, oricat de fan sau expert ai fi tu.
Iar peste poeziile din final recunosc ca am sarit. Nu imi place poezia in general, iar dupa ce am incercat sa citesc cateva dintre poemele/cantece si versurile englezesti au inceput sa imi sune in cap, diferentele de sens au devenit atat de enervante incat n-am putut continua. Cand o sa vreau sa citesc versuri de L.C. o sa ma duc direct la sursa.
Intre timp… concert nou in septembrie
adunate de la voi + ultima a mea:P
O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii (Mark Haddon)
Cartea rasului si a uitarii (Milan Kundera)
Educatie tarzie (Mihai Zamfir)
O stea indepartata (Roberto Bolano)
Beatles (Saabye Christensen)
Extremely lound and incredible close ( Jonathan Safran Foer)
Acccidentul (Mihail Sebastian)
Tihna (Attila Bartis)
Viata, patimile si cantecele lui Leonard Cohen ( Mircea Mihaies)
ceva propuneri pentru aprilie? cine face?
tare imi mai era dor de un Murakami
-cartea spune povestea unui baiat de 15 ani fugit de acasa; neavand nicio directie sau plan dinainte stabilit, ajunge in Takamatsu unde descopera o biblioteca privata( Biblioteca Memoriala Komura), doi oameni foarte amabili dar si un pic ‘ciudati’ (fata homosexuala Oshima si batrana tanara doamana Saeki). Isi ia numele fals de Kafka Tamura, iar la biblioteca descopera un tablou numit ” Kafka pe malul marii”( coincidenta?)
-in paralel povestea lui Nakata, un batranel care nu stie sa scrie si sa citeasca, dar care vorbeste cu pisicile si care la varsta de 7 ani, in timpul celui de-al doilea razboi mondial a suferit un accident in urma caruia a stat in coma 3 saptamani.
-Kafca ajunge sa locuiasca la biblioteca, iar apoi la o cabana in munti langa o padure fara sfarsit.
-Nakata ajunge sa vorbeasca cu pietrele si sa cauzeze intemperii cu pesti si lipitori.
Cele doua povesti par doua carari serpuitoare gata-gata sa se intalneasca, ocolindu-se si alergandu-se, dar care in final nu se intersecteaza decat in mintea cititorului.
impresii:
- partea de inceput, cu investigatiile asupra accidentului suferit de copii in 1944 este metoda interviului folosita in “Underground”.
-cartea mi se pare ca un puzzle in care aduni piesa dupa piesa pentru a ajunge la tabloul final, iar cand in sfarsit ai reusit sa imbini toate piesele realizezi ca trebuie sa o iei de la capat.
-cum am spus si la inceput, mi-era dor rau de un Murakami, anumite pasaje ( drumul pana in Kochi, padurea, cabana) mi-au amintit de pasaje din ” In cautarea oii fantastice”; in seara in care am terminat cartea am mancat orez, iar in acea noapte m-am visat in carte.
-este interesant cum fiecare personaj are ceva de ‘ascuns’ si cum acest ceva ii ‘ conduce’ viata.
interviu cu Haruki Murakami despre carte aici